|
|
|
Cautarile nationale
- arhitectura neoromaneasca
Unii cercetatori situaza
in interiorul miscarii 1900 geneza cautarilor nationale sau chiar le prezinta
ca varianta originala romaneasca a Artei 1900. Aceasta pozitie nu este lipsita
de sens, deoarece cautarile stilistice ale unei arhitecturi nationale (arhitectura
neoromaneasca) au fost legate evident atit de implulsul romantic, sit si de
retorica regionalista a Artei 1900. Dar, prin amploare si durata, prin faptul
ca au reprezentat prima miscare arhitecturala originala si cu program teoretic
coerent din arhitectura romaneasca moderna, ele merita sa ocupe o pozitie
de sine statatoare.
Astfel, arhitectura neoromaneasca
reprezinta, alaturi de dezvoltari similare in muzica, literatura, arte plastice,
una dintre dimensiunile cristalizarii unei culturi nationale moderne. Desi
a urmat si s-a definit prin confruntarea cu prima etapa de modernizare (caracterizata
prin importul cvasi-concomitent de modele clasiciste, neogotice si neomedievalizante,
eclectice, de factura Arta 1900), expresia cautarilor identitare nu a luat
initial forma unei crize, a unei reale contestari a acestor importuri. Ea
a reprezentat pina la primul razboi mondial un alt aspect al modernizarii
arhitecturii romanesti. Ideile care au ghidat aceste cautari stilistice, incadrabile
ca program ideologic in trama general europeana a cautarilor similare din
arhitectura ultimei jumatati a secolului 19, au fost sustinute pina la cel
de al doilea razboi mondial de principala publicatie de specialitate, revista
Arhitectura (fondata in 1906). In acelasi timp, constientizarea valorii arhitecturii
nationale si trezirea interesului pentru patrimoniul istoric s-au tradus si
in organizarea sistemului intitutional de monitorizare si protectie a acestuia:
1909 s-a infiintat Comisiunea Monumentelor Istorice, in care au activat, de-a
lungul timpului, mari personalitati ale culturii si arhitecturii romanesti.
Arhitectura neoromaneasca, mai degraba o miscare programatica decit un stil
unitar, a inceput sa se dezvolte inca din ultimul deceniu al secolului 19
si a dominat primele doua decenii ale secolului 20, luind locul eclectismului
in preferintele oficiale; s-a aplicat indeosebi tipurilor de cladiri ale structurilor
administratiei locale (administratii financiare, primarii, vami, etc.), constructiilor
din investitii publice (locuinte ieftine, scoli rurale, muzee, facultati,
biserici - mai ales catedralele ortodoxe construite in Ardeal dupa 1918),
dar a fost preluata si de locuintele luxuoase (vile si chiar imobile de raport)
si de unele constructii monumentale private (banci).
Repertoriul formal traditional
utilizat pentru a crea un stil national, foarte divers si amalgamat, este
folosit in opera diferitilor autori conform propriilor selectii, intr-o anume
relatie cu tipul de program si de tipul de sintaxa. De aceea apar si mari
diferente intre stilurile individuale ale diversilor arhitecti. In general,
s-a incercat valorificarea unor elemente structurale si decorative preluate
din arhitectura vernaculara romaneasca (stilpi si parapeti de lemn, prispe,
troite), dar si balcanica (bovindouri cu console de lemn, geamlicuri) si chiar
mediteraneeana (logii, pergole), din arhitectura bisericeasca moldoveneasca
si munteneasca (tipuri de acoperisuri, paramenti de zidarie, usi de lemn,
briuri, ancadramente, medalioane de ceramica), din arhitectura brincoveneasca
(alternanta de zidarie simpla cu ancadramente, parapeti, intarsii decorative
specifice din piatra), etc., precum si a unor teme compozitionale selectate
din arhitectura zonala, care devin elemente de compozitie specifice (tema
culei-turn, tema foisorului, tema casei populare cu parter suprainaltat, etc.).
Acestea au fost puse in opera atit la scara lor originala cit si la scari
monumentale, daca tipul de cladire o cerea. Sintaxa care administreaza compozitiile
este, in general, academista pentru cladirile monumentale, de factura traditional
bizantina (originara sau traditional romaneasca) pentru cladirile de cult
si foarte libera, organica, creatoare de pitoresc pentru cladirile de mai
mica anvergura. Selectia elementelor specifice este rar facuta in sensul unei
puritati stilistice, de obicei ele sint folosite sincretic, adesea chiar impletite
cu elemente decorative sau structurale de factura clasica, neogotica, neomedievala,
de factura Arta 1900, ceea ce face uneori dificila incadrarea stilistica.
De aceea, se poate considera ca demersul sintactic este, in general, de factura
eclectica, iar imaginea generala a acestei dezvoltari stilistice este sincretica
si pitoreasca in acelasi timp.
Foarte permisiva si cu
un limbaj usor de inteles, arhitectura neoromaneasca s-a bucurat de o mare
popularitate si s-a raspindit rapid in arhitectura domestica urbana anonima.
Primul dintre principalii reprezentanti si creator al acestei miscari a fost
Ion Mincu (primul diplomat roman al Ecole des Beaux Arts, Paris), a carui
arhitectura este cu certitudine un virf nu numai pentru neoromeneasca, dar
si pentru intreaga arhitectura romaneasca. Principalele sale lucrari sint:
casa Lahovary (1886), "bufetul" de pe soseaua Kiseleff (1892, dupa planurile
intocmite in 1889 pentru pavilionul romanesc la Expozitia universala de la
Paris), Scoala Centrala de fete (1890), in Bucuresti, palatul administrativ
din Galati, bancile comerciale din Craiova si Braila. Linia stilistica caracteristica
lui Mincu (numita si "stilul Ion Mincu") a fost continuata de putini arhitecti,
printre care arhitectul italian Giulio Magni (scoala primara Mavrogheni -
1895, gara de la Curtea de Arges - 1898). Alti reprezentanti de seama ai miscarii,
fiecare creind propria linie stilistica, sint: Petre Antonescu (Ministerul
Constructiilor - actuala Primarie a capitalei - 1906-1910, Palatul administrativ
din Craiova - 1912-1913, banca Marmorosch-Blank - 1915-1923), imobilul pentru
salariatii Bancii Nationale din Bucuresti, conacul din Stefanesti, Arges,
etc.), Nicolae Ghica-Budesti (Palatul pentru colectiile muzeului de arta nationala
- 1912-1939, biserica greco-catolica din str. Polona, biserica Cutitul de
argint, casa Rosetti, toate in Bucuresti, liceul din Rimnicu-Vilcea, etc.),
Cristofi Cerchez (spitalul Polizu, multe locuinte, dintre care celebra vila
Minovici din Bucuresti, etc.), Grigore Cerchez, in a carui antrepriza lucreaza
si arh. Al. Clavel (cladirea veche a Institutului de Arhitectura - 1912-1927,
corpul nou de la Palatul regal de la Cotroceni si multe case dintre care remarcabila
Casa Disescu din Bucuresti), Florea Stanculescu (ansambluri de locuinte ieftine,
proiecte tip de locuinte rurale, scoli rurale, vami, Palatul Agriculturii
din Braila, etc), Statie Ciortan (multe cladiri ale administratiei financiare
in Bucuresti si alte orase, Vama Postei din Bucuresti), Constantin Iotzu (Casa
corpului didactic, Bucuresti) ), Paul Smarandescu (case particulare in Ploiesti,
Bucuresti, Sinaia, imobile de raport), G. Cristinel (primaria din Banu Manta,
Bucuresti, catedrala ortodoxa din Cluj), I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu,
etc.
Dupa primul razboi mondial
arhitectura neoromaneasca a inceput sa-si piarda dimensiunea modernizatoare
si sa se osifice, devenind treptat principala forta conservatoare in opozitie
cu retorica si estetica modernismului. Desi orientarea nationalista din ce
in ce mai puternica a contextul politic a favorizat evident neoromanescul
(regulamentele pentru anumite zone ale Bucurestiului specificau clar obligativitatea
utilizarii unui stil romanesc), realizarile arhitecturale au devenit din ce
in ce mai sterile sau au fuzionat, uneori pina la contrazicere, cu elemente
stilistice de alte facturi, in cautarea unui pitoresc care a atins uneori
bizareria.
|
|
|
|