|
|
|
Modernismul liric si
avatarurile modernismului
Spre sfirsitul deceniului
7, se poate vorbi de conturarea a trei directii mai importante de evolutie
arhitecturala.
Linia "stilului international"
si a expresivitatii structurale a persistat mai ales la constructiile hoteliere
(extinderea hotelului ARO, Brasov, arh. Iancu Radacina - 1963, hotelul Nord,
Bucuresti, arh. Eugen Arvanitache - 1965, statiunea Aurora, arh. Dinu Gheorghiu
- 1974, statiunea Jupiter, arh. Serban Manolescu, etc. ) si spitalicesti (spitalul
din orasul Onesti, arh. Em. Machedon, Alice Lepadatu, Silvia Granet - 1965;
spitalele din Suceava, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, M.Bunescu, A. Muresan
- 1965 si Baia Mare, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, Silvia Granet; Institutul
de inframicrobiologie, Bucuresti, arh. Margareta Dimboianu, Alex. Serbescu;
etc.), dar si pe alte programe (Teatrul de vara la Mamaia, arh. A. Gringerg,
Mina Laurian - 1962; Pavilionul de expozitie al economiei nationale, arh.
Ascanio Damian, Mircea Enescu - 1964; Liceul de muzica din Timisoara, arh.
Fackelman - 1965; aeroportul international Otopeni, arh. Cezar Lazarescu,
Gabriel Cristea, St. Steblea - 1970, etc.). Cea de a doua linie evolutiva,
cea care a incearcat sa inglobeze experienta formala brutalista, s-a dezvoltat
pe doua cai. Una, mai singulara, care a promovat, dupa o formula relativ analoga
cu cea a brutalistilor japonezi, o expresie arhitecturala mai indrazneata
si cu o anume originalitate locala, il are ca reprezentant de seama pe Nicolae
Porumbescu (remarcabile ramin casa de cultura din Suceava, si primaria din
Botosani, proiectate la sfirsitul anilor '60, si, in mai mica masura, primaria
din Satu-Mare, proiectata ceva mai tirziu, cu o excesiva pretentie monumentala),
dar tot aici s-ar putea incadra si cladirea Teatrului national din Bucuresti
(arh. Horia Maicu, Romeo Belea, Radu Tanasoiu - 1967-1970). Cealalta cale,
mai frecventa, a incercat mai degraba o altoire a unor elemente de factura
brutalista pe o arhitectura apartinind primei linii evolutive, si numara atit
realizari de tinuta (extinderea Academiei Comerciale din Bucuresti, arh. Cleopatra
Alifanti - 1967-1970; Casa de cultura din Tirgoviste, arh. N. Vladescu; Primaria
din Turnu Severin, arh. Ascanio Damian; Academia Stefan Gheorghiu, Bucuresti,
arh. C. Rulea - 1975; etc), cit si multe constructii cu o arhitectura uscata
si/sau greoaie (primaria din Pitesti, arh. Cezar Lazarescu - 1970, multe case
de cultura in diferite orase, etc.).
Cea de a treia directie
nu merge pe linia unor preluari formale, ci dezvolta selectiv o sinteza a
experientelor anterioare intr-o arhitectura mai organica, mai originala si
mai bogata prin semnificatiile care o leaga de situl specific. Exponentul
de virf al acesteia este Mircea Alifanti (prin proiectele prefecturii din
Baia Mare - 1970 si a hotelului si primariei din noul centru din Bistrita
- 1972), unul dintre foarte putinii arhitecti romani pentru care expresivitatea
arhitecturii rezulta si din pretiozitatea alcatuirii si construirii detaliului.
Dar tot aici trebuie incluse si alte realizari precum hotelurile Alpin (arh.
Iancu Radacina - 1969) si Ciucas din Poiana Brasov, teatrul din Craiova (arh.
Alex. Iotzu - 1974), teatrul din Tirgu Mures (arh. Const. Savescu - 1974),
Institutul Politehnic din Bucuresti (arh. Octav Doicescu, Nicolae Perianu,
Costin Pastia, Stefan Lungu, Paraschiva Iubu, Carol Hacker, Petre Svoboda,
etc. - 1962-1972).
Multe dintre realizarile
unicat ale acestei perioade pot sta decent alaturi de productia medie de arhitectura
din lume, dar, in general, unul dintre viciile de fond ale productiei medii
si de masa a fost executia neingrijita si cu materiale de slaba calitate,
ceea ce s-a rasfrint in comportarea proasta in timp a cladirilor. Spre sfirsitul
perioadei se poate usor constata o saracire generala a limbajului formal,
pentru care cladirea Televiziunii romane (arh. T. Ricci - 1973) si Sala Polivalenta
(arh. Cezar Lazarescu - 1976) din Bucuresti, doua investitii importante la
scara nationala, dar deosebit de uscate ca arhitectura, ramin emblematice.
O alta dimensiune problematica a arhitecturii acestei perioade se refera la
constructia de locuinte, care a ocupat o proportie insemnata din investitie
si, mai ales, din volumul de lucrari urbane.
Acceptarea oficiala a
arhitecturii moderne a constituit unul dintre factorii care au dus la abandonarea
abordarii mai moderate a chestiunii si au impins gindirea locuintei urbane
pe o unica directie, care a rezolvat (incontestabil) dificila problema cantitativa,
dar s-a dovedit a fi excesiva si daunatoare pentru evolutia si viata urbana:
exceptind cele citeva incercari punctuale de fuziune intre locuinta plurifamiliala
de joasa si medie inaltime cu tesutul urban traditional (cartierul Floreasca
- 1949-1958, Catelu - 1959 din Bucuresti), dupa 1961 s-a trecut aproape in
exclusivitate la constructia de locuinte plurifamiliale, majoritatea de inaltime
mare, in mare parte tipizate, dispuse in marile ansambluri din zonele marginale
libere sau slab construite ale oraselor (Drumul Taberei, Balta Alba, Cringasi,
Berceni, etc., in Bucuresti, Sf. Ion la Suceava, Tiglina la Galati, Gheorgieni,
Grogorescu si Manastur, la Cluj, continuarea cartierului Steagu Rosu la Brasov,
etc.). Impreuna cu blocurile inalte de locuinte tipizate cu care s-au reconstruit
marile artere urbane de circulatie (de exemplu, in Bucuresti, Calea Grivitei,
bd. Dimitrie Cantemir si Inelul 2: bd. Ilie Pintilie, Stefan cel Mare, Mihai
Bravu, etc.), marile ansambluri au saracit imaginea oraselor romanesti, reducindu-le
caracterele distinctive si omogenizindu-le periferiile. In plus, marile ansambluri
de locuit, cu blocuri foarte putin variate, implantate intr-un spatiu verde
"explodat" (conform principiilor compozitionale ale urbanismului liber), lipsite
de o parte din dotarile care ar fi trebuit sa le insoteasca, sint departe
de a fi "cartierele-parcuri" dorite; ele au ramas simple "cartiere-dormitor",
prezentind o realitate problematica, in mare parte prost intretinuta si a
carei reala integrare in viata orasului este greu rezolvabila.
Constructia pe scara larga
a acestui tip de locuinte si zone de locuit a fost, inca de la inceput, in
defazaj cu mersul gindirii europene, care, dupa aplicarea masiva de imediat
dupa razboi, incepuse deja sa ridice grave semne de intrebare. De aceea, daca
in multe priviinte arhitectura romaneasca a acestei perioade a incercat, si
uneori a reusit, sa tina pasul cu evolutia arhitecturii in lume, in domeniul
locuintei urbane nu a existat nici un semn al asumarii de catre arhitectii
romani a momentului de inflexiune de la sfirsitul deceniului 6 si inceputul
deceniului 7 din gindirea arhitecturala occidentala.
Abia pe la jumatatea
deceniului 8 au aparut astfel de noi puncte de vedere, consemnate si in actele
oficiale sub formula de "trecere de la faza predominant cantitativa la cea
calitativa" a constructiei de locuinte. Dar aceasta s-a dovedit a fi o reactie
prea tirzie, pentru ca ultimele doua decenii de dictatura national-comunista
au facut sa creasca presiunea politica asupra productiei de arhitectura.
|
|
|
|