|
|
|
Arhitectura dictaturii
ceausiste
Pe masura ce vointa lui
Nicolae Ceausescu de a da o expresie formala regimului sau a devenit explicita,
un noian de directive arbitrare si contradictorii (de la documente oficiale
ca Legea strazilor - 1971, Legea investitiilor si Legea sistematizarii, pina
la cotidienele tracasari birocratice) nu au avut alta logica decit aceea de
a traduce ideile primitive ale dictatorului, interzicind practic orice manifestare
de profesionalism.
Distrugerile de dupa
cutremurul din 1977 au oferit un pretext in plus pentru instaurarea controlului
total al arhitecturii, care a intrat intr-un inevitabil declin, declin accentuat
si de inchiderea canalelor de informare; la fel si invatamintul de arhitectura.
Declinul se manifesta treptat: limbajul devine tot mai uscat si isi pierde
orice referinta culturala, elemente cu aparenta brutalista se executa in tencuiala
pe fatadele cladirilor, un decorativism saracacios inlocuieste cautarile reale,
gasirea specificului national constituie noua misiune care li se transmite
arhitectilor, care sint din ce in ce mai izolati de problematica arhitecturii
contemporane europene. Ilustrarea cea mai elocventa se gaseste in majoritatea
blocurilor sau altor constructii (cum ar fi hotelul Bucuresti din capitala
arh. P. Cosmatu - 1980), proiectate pentru a inlocui imobilele interbelice
cazute la cutremur si de a caror valoare sint departe. Pentru prima oara dupa
mai bine de un secol, Bucurestiul nu mai este focarul de raspindire a ideilor
novatoare, care, mult rarefiate, se aglutineaza prin alte centre culturale,
cum ar fi Timisoara.
Dimensiunile declinului
trebuie cautate in mai multe directii: imixtiunea in domeniul stilistic (impunerea
unui decorativism megaloman in cautarea unui monumentalism primitiv), noul
urbanim (nerespectarea fara motiv rational a planurilor directoare ale oraselor;
anularea investitiilor social-culturale; elaborarea de pietele centrale-tip;
in constructia de locuinte: obligativitatea folosirii invechitelor panouri
prefabricate grele, reducerea tipurilor, introducerea unor standarde arbitrare,
indesirea blocurilor in cartierele deja construite, etc.); stergerea trecutului
(demolarea unui mare numar de monumente istorice in paralel cu desfiintarea
structurii institutionale de protectie a lor; distrugerea satelor; schimbarea
fatadelor unor monumente cum ar fi Teatrul national din Bucuresti; etc.),
"marile lucrari" (regularizarea cursului Dimbovitei, care i-a distrus potentialul
si a saracit orasul; metroul bucurestean, a carui arhitectura este marcata
de gusturile oficiale si a carui executie fortata si-a spus cuvintul asupra
calitatii si noul centru civic al Bucurestiului, cu Casa Poporului si axul
Victoria Socialismului, care au afectat ireversibil 480 ha din zona veche.
In acest context, realizari
ca restaurarea pietii Unirii din Timisoara (arh. Serban Sturdza), Casa stiintei
si tehnicii de la Rimnicu Vilcea (1974-1982, arh. Stefan Lungu, Petre Ciuta),
Casa stiintei si tehnicii de la Slatina (1971-1986, arh. Dorin Stefan, Em.
Barbu Popescu,), sau Postavaria romana/Bucuresti (1986, arh. Zoltan Takacz),
care se pot inscrie in spiritul arhitecturii europene, constituie exceptii
remarcabile.
|
|
|
|